Alegerile prezidenţiale 2014

Am evitat să scriu despre subiect, despre orice înseamnă pro sau împotriva lui Ponta, mi se pare că netul vorbitor de limba română a fost încărcat destul cu aceste cuvinte cheie.

Da, am fost la vot şi cu o excepţie (ultimele alegeri la primăria Tg. Mureş) am fost la toate alegerile şi referendumurile organizate de când am primit acest drept. Mi se pare normal să-mi exercit dreptul, chiar dacă nu am cu cine să votez. Şi nu cred că “nu am cu cine să votez” este un motiv destul de bun să stau acasă fix în duminica respectivă. Este un drept, nu o obligaţie (asta spune şi Constituţia), e bine de menţionat şi acest lucru. Dar poate mai important e că foarte mulţi au pierdut pe cineva drag şi important în viaţa lor pentru ca noi, generaţiile “de apoi”, să avem posibilitatea să ne alegem conducătorii, să votăm.

Nu a prea convenit conducătorilor de atunci acest lucru, motiv pentru care a început prin a acorda această onoare doar unor anumite clase sociale şi doar bărbaţilor – şi asta prin revoluţii sângeroase. Treptat, lucrurile au evoluat (de cele mai multe ori la fel de sângeros) până când toate persoanele peste o anumită vârstă, considerată vârsta la care o persoană poate decide pentru sine, pot vota. Aici vorbesc doar de ţările în care se declară a avea un sistem politic democratic. În toată această perioadă evolutivă oamenii au învăţat cum să se folosească de vot, de acest nou drept, în acelaşi timp unealtă de a schimba diferite aspecte din viaţa socială; în paralel cei care au “acordat” acest drept au învăţat care sunt situaţiile în care planurile “din culise” le pot fi stricate, cum se pot apăra de votul populaţiei, cum îl pot obţine şi care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze pentru a manipula aceste voturi. Aici nu mă refer la numărarea efectivă a voturilor şi manipularea lor la un nivel matematic (deşi se folosesc formule şi statistici), ci de modul în care pot manipula diferitele grupuri sociale şi cum trebuie adresate problemele fiecărui grup încât toţi să fie fericiţi (ex. ateii care nu vor religia ca o materie obligatorie vs. credincioşii care vor fix invers), care probleme trebuie adresate pentru că sunt multe care deşi sunt importante nu pot fi rezolvate etc.. Sau cel puţin să creadă că vor fi fericiţi până în momentul în care s-a terminat numărarea voturilor.

Da, nu trebuie să fim naivi şi să credem că aceşti “superiori” care au acordat acu` cateva sute de ani dreptul de vot au dat drumul frâielor puterii aşa… fără nici un plan şi au renunţat la (după cum spun ei) dreptul lor din naştere de a controla poporul. Dacă nu voiau evoluţia în care omul să creadă că are dreptul de a-şi alege conducătorul eram încă în stadiul în care regele decide totul, face legile pentru pleble şi este chiar legea pentru toţi, uns rege chiar de Dumnezeu. Iar dacă cineva îşi dorea să schimbe ceva rămânea fără glas înainte ca vorba să se împrăştie.

Dar nu trebuie să ne oprim în gândul ăsta. Că sunt proşti cei care cred cu adevărat în dreptului de a ne alege conducătorii şi reprezentaţii în diferite structuri locale, statale şi supra-statale, de a se strânge la locul prestabilit, într-o dată agreată şi bătută în cuie cu ceva timp înainte, cu o limită de timp (de la ora X la ora Y), pentru a pune ştampila pe o foaie preaprobată, imprimată într-un număr limitat şi controlat, cu mai multe spaţii predefinite, din lista candidaţilor desemnaţi de partide sau independenţi şi aprobaţi de diferite curţi judecătoreşti, împlinind anumite condiţii prohibitive pentru unele clase sociale (aici mă refer în România) şi care variază de la o democraţie la alta… bineînţeles, totul pentru a evita fraudele.

Am auzit multă lume că ar merge la vot dar nu au cu cine vota, că toţi sunt o apă şi-un pământ. E drept, mult mai puţini au spus asta în anturajul meu şi foarte mulţi au susţinut-o pe Macovei, candidatul online 2.0. Dar e foarte interesant de urmărit de ce aceşti candidaţi sunt mereu aceleaşi tipologii de oameni şi de ce românul nu are niciodată cu cine să voteze. De ce alte state aleg “candidatul potrivit” pe când noi alegem “cel mai mic rău”. Ar fi prea uşor să dăm vina pe “românul e mereu nemulţumit”, iar de când m-am mutat aici am văzut români mulţumiţi cu ce au, cum trăiesc, de ce găsesc în jur, de reducerile din magazine, de salariul primit, de munca depusa etc. şi încearcă să evolueze pe diferite planuri. Deci nu cred că argumentul este valid. Putem da vina pe “indoctrinarea populaţiei” din statele respective, în care “merge treaba”, deşi aici văd şi oameni care gândesc (mai mult sau mai puţin frumos, mai mult sau mai puţin argumentativ sau instinctual); deci nici ăsta nu e un argument valid.

Aici, în Canada, oricine are dreptul să candideze la orice funcţie publică decisă prin alegeri/vot democratic, cu câteva condiţii de bun simţ (care lipsesc în România, deşi avem alte condiţii mai discriminatorii). Cred că ai auzit de discuţiile interminabile legate de numărul minim de semnături necesare din fiecare oraş, fiecare judeţ şi totalul din ţară, suma de X mii lei ce trebuie plătită înainte de depunerea candidaturii ş.a. pentru a putea fi un candidat (în acest caz la prezidenţiale) în România. Culmea ironiei, candidatul trebuie să depună o declaraţie pe proprie răspundere că nu are dosar penal 🙂 deşi… legea poate fi încălcată şi altfel decât penal (vezi dovezile care demonstrează faptul că Ponta a plagiat lucrarea sa de doctorat, totuşi îşi păstrează titlul de Doctor).

Aici contează mai puţin deciziile personale ale candidaţilor legate de viaţa lor privată (ex. au copii sau nu, se droghează sau nu, circulă pe motor sau cu maşina etc.) – cel puţin teoretic, sau de suprafaţă – şi mai importantă este capacitatea lor de a-şi face treaba pe funcţia pe care ar putea să o ocupe, de proiectele propuse, de trecutul lor care ar trebui să demonstreze că pot şi se vor ţine de cuvânt în a duce proiectele propuse şi promise la îndeplinire (iniţiativele legislative şi poziţia lor asupra diferitelor subiecte/proiecte, printre altele şi nu culorile politice). Cel mai bun exemplu este fostul primar al oraşului Toronto. Se ştia că bagă crack, se ştia că îi place să bea mult, se ştia că are o gură slobodă şi spune multe şi totuşi a fost ales primar al oraşului pentru că oamenii au avut încredere în el că va duce proiectele la bun sfârşit şi va fi un gospodar bun al oraşului.

Pe altă parte se ştie că aceşti oameni au şansa (şi unii probabil o şi fac, doar că nu au fost prinşi) de a face bani prin diferite şmecherii. Dar nu furând de la stat, pentru că poţi urmări cheltuielile de la bugetul local sau de stat online, în timp real – ci prin contracte cu diferite companii de la care primesc un comision mai mare sau mai mic. A fost chiar un caz în care un consilier local şi-a cumpărat un laptop şi la recomandarea departamentului de contabilitate a depus factura spre decontare. Mai târziu acel consilier a dat înapoi banii respectivi pentru că un grup de persoane a trimis o scrisoare oficială (publicată în presă) prin care spuneau că nu li se pare “ok” şi că nu ar avea nevoie de un laptop pentru a-şi desfăşura activitatea, mai ales pentru că deja are un calculator, drept urmare cheltuiala respectivă nu ar fi motivată. Era vorba de aproximativ 2000 de dolari dintr-un buget de zeci de milioane de dolari. Da, chiar se ţine cont de părerea comunităţii (nu se discută cum este formată această părere).

Dar cred că m-am depărtat de subiect.

Ce voiam să subliniez e faptul că sunt state democratice în care, cel puţin aparent, ai o listă de candidaţi din care ai pe alege potrivit convingerilor tale. Şi unde poţi candida şi tu, şi eu, şi vecinul, şi orice om de rând. Iar diferenţa, chiar dacă oarecum nedreaptă, vine din cum îţi coordonezi candidatura, câţi bani reuşeşti să atragi pentru campanie, persoanele şi voluntarii care vor munci pentru tine în campania respectivă şi compromisurile la care trebuie să ajungi.

Iar eu mă duc la vot de fiecare dată, chiar dacă nu am cu cine vota. Şi atunci ori îl aleg pe cel care se apropie cel mai mult de convingerile mele, ori îmi anulez votul. Nu pentru ştampila cu tuş pusă pe foaia “specială” pe unul dintre chenarele clar trasate şi deliminate… ci pentru sacrificiul făcut de alţii care credeau cu adevărat în acest drept. Sau poate nu credeau atât de mult în el, dar sperau că va fi un viitor în care cei care “au acordat” acest drept vor dispărea treptat, uitaţi în negura timpului, iar populaţia va fi condusă cu adevărat de reprezentanţii ei în loc de prefăcuţi dornici de putere sau de îmbogăţire uşoară şi rapidă. Dar pentru a ajunge acolo cred că este nevoie de o schimbare a populaţiei, a mulţimii şi a fiecărui individ care formează mulţimea. Iar când nu va mai fi individ, ci doar suflet lângă suflete, mulţimea va fi una şi mult mai bună, avât reprezentanţi reali care vor munci spre binele tuturor, colectiv, sincer, fără alte “side benefits”.