Biserica Catolica (de vest traditionala)

Între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică există o sumă de deosebiri doctrinare. Cele mai cunoscute dintre ele poartă numele de punctele florentine. Acestea sunt:
– nerecunoaşterea primatului episcopului Romei asupra celorlalţi episcopi (în Biserica Ortodoxă, toţi arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt consideraţi egali);
– nerecunoaşterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învăţătură greşită, cu profunde implicaţii teologice);
– nerecunoaşterea validităţii folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaşte ca validă atât folosirea pâinii azime cât şi a celei fermentate);
– nerecunoaşterea existenţa Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc între rai şi iad, în care sufletele celor decedaţi se purifică până la intrarea în Rai).

Alte diferenţe faţă de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:
– infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă, indiferent de poziţia eclezială pe care o deţine);
– harul sau graţia creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiească este necreată, ca mijloc prin care Dumnezeu se împărtăşeşte pe sine oamenilor);
– neprihănita zămislire sau imaculata concepţie a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toţi oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliţi şi s-au născut având păcate; ulterior, prin conlucrare – συνεργια – cu Dumnezeu pot ajunge la sfinţenie);
– thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinţilor – din a cărui supra-abudenţă, consideră Biserica Catolică, ar putea lua şi restul credincioşilor, – precum şi indulgenţele (Biserica Ortodoxă consideră că virtuţile sunt personale şi nu pot fi “împrumutate” sau “dăruite”; mântuirea este o conlucrare personală a unui om cu Dumnezeu);
– celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoţilor şi diaconilor, cu condiţia să se facă înainte de hirotonia acestora);
practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce simbolizează îngroparea şi învierea lui Hristos).

Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque (“şi de la Fiul”), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinţei definit de cele şapte Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt şi afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan [Ioan, 15 26], în care Iisus Hristos învaţă ucenicii spunându-le: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocşii subliniază faptul că trimiterea nu este acelaşi lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică faptul că în mod obligatoriu El ar fi şi purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”, fraza în sine nu oferă în realitate un argument definitiv nici uneia dintre concepţii, ea fiind valabilă în ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este de altfel normal să se procedeze – apare întrebarea că de ce Iisus Hristos odată ce a considerat necesar să afirme purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menţionat şi purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede şi din Fiul, El ar apare a Îi fi subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare şi între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma că cele Trei Persoane sunt întru totul egale.

O cercetare a documentelor relevă faptul că în epoca în care s-a formulat doctrina filioque Vestul era confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorinţa de a sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înţelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen şi a fost examinată de Papa Leon al III-lea, care deşi ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis totuşi în mod expres inserarea ei în Crez. Atitudinea Papei se vede şi mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăbliţe de argint Crezul fără adăugire în limbile latină şi greacă, pe care a dat ordin să fie aşezate pe pereţii Catedralei Sfântul Petru din Roma.

Sursa: wikipedia.com