Povestea bileţelului de pe uşă

By on Jul 25, 2013 in Politica mea, Zi de zi

Am ajuns acasă de la birou la o oră rezonabilă, se face două acum.

Pe uşă am avut lipit încă un bileţel.

Povestea “bileţelului de pe uşă” a început de mai bine de doi ani. Am o colecţie de bileţele. Sunt de la vecina mea, vecina care locuieşte în apartamentul de sub mine, o doamnă pe la 70 şi ceva de ani, singură şi cam plictisită. Este “acel vecin” considerat de ceilalţi vecini dificil.

Primul contact cu doamna N. a fost chiar când m-am mutat, care în cadrul unei discuţii de cunoaştere mi-a reproşat că trebuia să vorbesc în special cu ea înainte de a-mi cumpăra apartamentul pentru că ştie multe. Părea a avea dreptate până într-un punct, totuşi tonul pe care a spus acest lucru a fost uşor agresiv. Am trecut peste, punând întâmplarea pe seama unei lipse acute de atenţie … ştii cum sunt bătrânii, vor să fie băgaţi în seamă chiar dacă nu prea au treabă cu subiectul. Oarecum avea dreptate la treaba asta, trebuia să vorbesc (poate) cu mai mulţi vecini, nu doar cu proprietarul, administratorul de bloc şi vecinul de vis-a-vis. Relaţia dintre noi 2, ca vecini, era ok. Povesteam când ne întâlneam pe scări şi-i ofeream puţin timp (oarecum atenţie) când mă oprea pe scară din continua mea alergătură. De obicei când urc sau cobor scările mă grăbesc (fie să ajung undeva, fie să mă bag la duş repede şi să mă întind pe canapea, să mă relaxez).

După câteva luni, când am ajuns acasă, am observat pe uşă un post-it pe care mă ruga să o caut urgent pentru că are ceva să îmi comunice. Ok! Cine ştie ce poate să fie atât de urgent, îmi spun. Bat la usă, îmi deschide şi începe să-mi povestească despre cum a terminat ea facultatea şi unde a muncit. După vreo 45 de minute îmi dau seama că ori a uitat ce a vrut să-mi spună (din ce era urgent) ori chiar nu exita. În tot acest timp am stat la uşa ei şi am ascultat ce avea să-mi povestească. Mă retrag politicos şi-mi văd de treabă. După încă vreo două săptămâni mai găsesc un bileţel, cu acelaşi ton urgent, prin care mă roagă să o caut. Se pare că o deranjez cu ceva. Avusesem cu o seară înainte o petrecere de casă nouă; câţiva colegi, vreo 2 prieteni, muzică şi dans. Nu, nu am dat muzica tare – verificat cu vecinul cu care am perete comun. Toată distracţia s-a terminat pe la 6 dimineaţa când o parte din invitaţii mei a plecat şi cealaltă parte a adormit. Domna N. a fost deranjată, se pare, de muzica tare şi râsetele de pe balcon, motiv pentru care nu a putut să adoarmă până când “s-a terminat petrecerea, pe la 2 noaptea!”. Mi-am cerut scuze politicos şi am mai stat la o tură de poveşti din tinereţe.

După încă aproximativ 2 luni am mai dat o petrecere, de Sf. Gheorghe. De această dată am trecut înainte pe la ea (şi vecinul de vis-a-vis) şi am vorbit cu ei. Am fost mai liniştiţi decât data trecută, dar pe la 3 noaptea soneria mă striga să văd cine-i la uşă. Doamna N. mă anunţa că nu poate să doarmă din cauza gălăgiei şi după jumătate de oră de poveşti despre istoria blocului şi a locatarilor din el se retrage. Când m-am întors în cameră invitaţii mei dormeau, cu excepţia a doi dintre ei puşi pe “stăm să bem până terminăm tot ce avem de băut”.

De a doua zi până astăzi am primit periodic bileţele începând cu “nu te-am găsit acasă, dar te rog să mă cauţi să …”. Am mai căzut în plasa asta de încă vreo două ori după care m-am lecuit.

Cam prin vara anului trecut “bileţelul de pe uşă” s-a înmulţit, având o frecvenţă proporţională cu ce curent avem la prizele din casă (vreo 50 Hz). Primul din această serie fiind un avertisment că o deranjez în fiecare seară când mă întorc de la muncă. Mă găndeam că trântesc uşile şi lucrurile prin casă fără să-mi dau seama, dar mă duc şi o caut – să nu rămână totul o supoziţie. Se pare că ea-mi aude paşii, dar şi când trag scaunele şi m-ar ruga să pun cauciuc pe picioarele scaunelor şi să umblu mai usor, pe vârfuri, prin casă (she actually said that!). M-am agitat puţin dar nu am reacţionat. Am aprobat-o şi am dat uitării tot (atitudine adoptată mai departe în relaţia cu domna N. în repetate rânduri).

Prin noiembrie, anul trecut, dimineaţa la 7 şi ceva îmi ţipă soneria. Nu mă ridic din pat, ajunsesem după ora 4 de la muncă şi eram rupt de oboseală. Totuşi soneria a sunat non-stop timp de 15 minute. Din nou, m-am gândit că e ceva urgent – doar nu e nimeni nebun să stea la uşă 15 minute să sune în continuu. Până am luat ceva pe mine soneria s-a oprit. Uşa avea podoaba, deja obişnuinţă, cu mesajul “m-ai inundat în această dimineaţă când ai făcut duş”. Chiar aşa, obosit, cum eram m-a bufnit râsul şi am aplicat tehnica “dar mai bine dorm”. După repetate mesaje şi discuţii pe tema “să ştii că mă inunzi” am fost invitat la ea în baie să văd pata. Era o pată mare pe tavan, dar veche şi uscată. Îmi spune că pata mare e de la foştii proprietari (apartamentul nu fusese locuit de 2 ani, înainte să-l cumpăr) dar că treaba a fost rezolvată, iar eu am inundat-o pentru că punctul “ăla” e de acum. Nu era nici un punct vizibil, dar m-am panicat puţin şi-am chemat un instalator, recomandat de ea, a doua zi. Nimic. Nu era nimic stricat/spart pe la mine.

Bileţelele se lipeau pe uşă tot a doua zi cu mesajul “mă inunzi” alăturat de o poveste din tinereţe sau informare asupra finanţelor domnei N, a stării dânsei de sănătate sau a altor vecini care şi-au cumpărat maşină de spălat sau televizor. Nu mă deranja “bileţelul de pe uşă”, însă a început să fie urmat de sunat la uşă insistent la ore … greu de perceput pentru sistemul meu de somn. Am rugat-o să nu mă mai deranjeze înainte de ora 12, dar nu a prea ţinut cont de rugămintea mea. Am fost invitat din nou să văd că am inundat-o. Într-adevăr, de această dată era o pată de mărimea unei mingi de tenins. Am chemat un alt instalator care a constatat acelaşi lucru, pe principiul “mă băiete, dacă vrei eu sparg. Sparg tot aici, să fiu sigur! Dar nu văd nimic să fie spart sau rupt”. Am invitat-o şi pe doamna N. la discuţie, să vadă şi ea ce spune specialistul.

Următorii paşi au fost plângere verbală pe la asociaţia de locatari (plângere de 2 minute, cu remorca de rigoare în care povestea de sănătate şi alţi vecini – din spusele administratorului). După o plângere scrisă adresată administraţiei de locatari, am primit recomandarea de a contacta un meşter cunoscut personal de doamna administrator. Concluzia a rămas aceeaşi … cred că degeaba te plictisesc cu poveşti de e spart/nu e spart.

În urma unor plângeri depuse pe la primărie, o a doua plângere scrisă depusă la administraţie şi a unui moment în care insista să semnez că recunosc o poveste scrisă pe 5 pagini A4 în care i-aş fi spus că nu-mi pasă şi i-am vorbit urât sau am ignorat-o, că ar trebui să îi plătesc o despăgubire de cel puţin 500 de lei şi să angajez o firmă să-i văruiască baia şi o alta pentru curăţenie, m-am hotărât să chem o altă firmă să constate situaţia dar care să-mi elibereze şi o factură şi o constatare scrisă şi ştampilată. Evident, costurie vor fi suportate de mine – la fel ca în situaţiile precedente. I-am spus că după ce vine această firmă, indiferent de constatarea lor (dacă există cu adevărat o problemă voi repara) o rog să nu mă mai deranjeze sub nici o formă, iar mesajele să mi le adreseze doar prin poştă.

Am ajuns la bileţelul de pe uşă cu numărul 32 (din cele păstrate, cam tot atâtea au fost aruncate).

Liked it? Share it!
Fblike Twitter Youtube Pinterest Digg Delicious Reddit Stumbleupon

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *