România mea

Mi dor de tine, dulce Românie. Mi dor şi n-am plecat; sunt tot aici, în centrul tău – inima ta.

Mi dor de momentele trăite alături de tine, când nu voiam mai mult decât puteam duce şi nu ne complicam viaţa; nici tu, nici eu. Atunci când şmecherii de astăzi (ăia de pretind că te iubesc la fel de mult cât o fac şi eu, ăia de fac baluri de zeci de mii de euro în numele sărăciei din Africa, servind caviar şi băuturi scumpe) alergau pe tot corpul tău să vadă ce pot să-ţi ia. Atunci te-ai deschis în faţa lor şi i-ai lăsat să te cunoască prea bine, să-ţi ştie punctele tari şi bogăţiile dar şi slăbiciunile. Astăzi, ei se folosesc tot ce au învăţat atunci, dar nu pentru a te ajuta să înfloreşti, ci pentru a te vinde legal. Te amanetează pe bucăţele cu promisiunea că te vor răscumpăra nepoţii şi strănepoţii noştri.

Nu-i corect, Românie, de ce i-ai lăsat? De ce nu ţi-ai închis trecătorile prin munţi când îi simţeai cum calculează să te bombardeze după aur şi cărbune? De ce nu ţi-ai aplecat coroanele de copaci când ei măsurau de câte tone de pădure pot să te chelească… Ei sunt proşti, dar tu ai puterea să-i opreşti alături de cei care te iubesc, de cei ca mine. Ştiu că suntem adormiţi şi băgaţi într-o stare de amorţeală grea, dar să ştii că atunci când ne vom trezi, indiferent de câte mii de ace vom simţi pe piele şi în suflet, te vom salva. Îi vom da jos pe toţi, toţi hoţii şi ţi vom da ţie. Dar direct în pământ, să-i consumi uşor, treptat, de-a lungul anilor, cum te-au exploatat şi ei. Să-i faci cărbune, să te reîntregeşti. Am mai făcut-o. Şi-o vom face din nou.

Ştiai că aceste creaturi, în loc să te laude, te ruşinează prin lume? Susţin că ai fi urâtă, că nu prea este de văzut nimic; iar pe cei curioşi să te descopere îi alungă încă de la vamă. Public spun că străinii nu te vor, dar eu am vorbit cu străinii şi toţi care te-au văzut au revenit. Şi toţi te-au lăudat şi toţi s-au îndrăgostit de tine. Tot ei mi-au spus de vorbele spurcate aruncate prin lume de aceşti şmecheri, ca mai apoi să vină acasă pregătindu-şi minciuni să ne prostească. Nu de alta, dar vor să ne amorţească şi mai tare şi să nu mai credem în tine. Să te considerăm un judeţ dintr-o mare familie pământească, de parcă ai fi o oaie într-o turmă, un porc între mulţi alţi porci din acelaşi coteţ.

Românie, eu îţi spun sincer că încă mai cred în tine şi în poporul ce-l găzduieşti, dar te rog să ne ierţi că am întrat în coma asta de indiferenţă. Ne vom trezi şi noi, poate când şmecherii de care-ţi spuneam mai sus vor începe să creadă şi ei mincinile ce ni le spun şi vom realiza cât de mult am greşit că i-am crezut până în acel moment.

Ştiu că numele tău e Dacia, însă după porecla asta dată de mai tinerii strămoşi ai mei te cunoaşte omul de azi. România mea, îţi doresc mulţi ani (cât nu poate număra omul) independentă şi plină de viaţă, cum te-a hărăzit Dumnezeu în lumea asta pământească.

“De indata ce nu mai are patrie, omul inceteaza a mai fi” – Jean-Jacques Rousseau